Liniștea de la Dumbrava. O săptămână după descinderi, Viorel Pașca discută despre foame, umilință și casele părăsite.

0

Liniștea de la Dumbrava. La o săptămână după descinderi, Viorel Pașca vorbește despre foame, umilință și casele rămase goale

În urmă cu o săptămână, Dumbrava era un loc vibrant, plin de viață, unde oamenii se adunau și își împărtășeau poveștile. Acum, în schimb, liniștea s-a instalat, înghițind fiecare colț al acestui sat, o liniște apăsătoare care se poate citi pe chipul lui Viorel Pașca, persoana care a devenit un pilon de sprijin pentru comunitate. Pașca își amintește de acele zile pline de agitație, când curțile erau pline de oameni veniți să ceară ajutor și să împărtășească bucuriile și tristețile lor.

În timpul unei vizite recente, telefonul lui Viorel a sunat repetat, cu cereri de ajutor pentru bolnavii care încă îi caută sprijinul, chiar și în condițiile în care activitatea sa a fost practic suspendată. Aceasta arată cât de profund este legătura dintre el și cei pe care îi ajuta. Mulți dintre acești oameni preluați de autorități simt dorința de a se întoarce la Dumbrava, afirmând că nu li s-a cerut opinia cu privire la plecarea din locul care le-a fost casă zeci de ani.

„Statul român mi-a pus cătușe și nu mi-a dat să mănânc”

Povestea lui Viorel Pașca nu este doar una despre ajutor și compasiune. În interviul acordat, acesta a vorbit cu mare amărăciune despre experiențele sale din arest. Deși nu are reproșuri personale la adresa jandarmilor și polițiștilor cu care a interacționat, ceea ce l-a marcat, spune el, a fost lipsa de hrană timp de trei zile.

„Timp de 20 de ani, statul român mi-a trimis peste 3.500 de oameni ca să le dau să mănânce și să îi îngrijesc cum am știut eu mai bine. Când statul român m-a ‘invitat’ la el, mi-a pus cătușele și nu mi-a dat să mănânc trei zile. Asta a fost ospitalitatea statului român”, a afirmat Pașca în fața jurnaliștilor, descriind cum perchezițiile au durat ore întregi, iar el și familia sa au fost duși în condiții inumane la București.

Reflecții asupra unei nedreptăți

Pe lângă amintirile dureroase, Pașca își face timp să sublinieze că nu regretă anii petrecuți alături de oamenii pe care i-a ajutat. „Nu-mi pare rău că am ajutat oamenii. Niciodată. Dar am crezut că și statul vede că aduc un plus societății în care trăim. Se pare că nu este așa”, afirmă el, reflectând asupra contribuției sale la comunitate.

Un moment greu a fost când televizoarele din arest au început să difuzeze știri despre el și familia sa, acuzându-i de trafic de persoane. Reacția celorlalți deținuți a fost alarmantă și a adus o și mai mare presiune asupra sa, intensificând sentimentele de frică și neputință.

Pelerinajul la Dumbrava și susținerea comunității

În mijlocul acestor amintiri tulburătoare, Viorel Pașca povestește și despre un moment care i-a adus o rază de speranță. Un simplu număr de înmatriculare de pe o mașină l-a făcut să creadă că cineva vine să îl ajute. Întrebat de un însoțitor, a realizat că era o mașină de la Direcția Penitenciarelor, dar gluma a adus o ușurare temporară în momentele grele.

De asemenea, Pașca a menționat un fost vecin, un om care a contribuit la comunitate, care a fost lăsat fără îngrijire după ce a fost preluat de autorități. Este un simptom al unei probleme mai mari, aceea că cei mai vulnerabili sunt adesea ignorați.

La Dumbrava, oamenii care îl cunosc bine continuă să vină în sprijinul lui. Un bihorean stabilit în Scoția a exprimat indignarea față de modul în care autoritățile române gestionează situația, susținând că în alte părți ale lumii, Viorel Pașca ar fi fost un model și un consilier apreciat.

Deși locurile sunt acum tăcute, iar casele goale spun povestea unei comunități afectate, întrebarea dacă Dumbrava va mai prinde vreodată viață rămâne fără răspuns. Viorel Pașca continuă să primească apeluri de ajutor, dar fără oamenii care să-l înconjoare, liniștea din Dumbrava devine din ce în ce mai apăsătoare.